Resuscitarea cardio-respiratorie la copii

Resuscitarea cardio-respiratorie la copii are anumite particularitati:

- la copii mici, respiratia artificiala se face astfel incat gura celui care acorda primul ajutor sa acopere atat nasul cat si gura victimei;

- la copii mici se insufla doar cantitatea de aer care sa determine ridicarea cutiei toracice;

- compresiile sternale se executa doar cu doua degete (degetele II si III) la copiii mici sau cu o singura mana la copii de 2-3 ani; deplasarea sternului trebuie sa fie de 1-2 cm;

- ritmul manevrelor de resuscitre este de 1 insuflatie l 5 compresii sternale (1:5)

Popularity: 9% [?]

Resuscitarea Cardio-Respiratorie

Stopul cardio-respirator consta in oprirea activitatii cardiace si a miscarilor respiratorii simultan sau succesiv; diagnosticul unei astfel de stari presupune:

- absenta pulsului la arterele carotide;
- absenta miscarilor respiratorii;
- dilatare pupilara (midriaza), reflexul fotomotor absent;
- pierderea cunostintei;

Pentru a fi siguri de aceste simptome trebuie sa stim cum sa verificam respiratia si pulsul.

Verificarea respiratiei se prin urmarirea expansiunii toracice sau abdominale, prin ascultarea la gura sau nasul victimei a sunetului dat de respiratie sau de simtirea respiratiei (se poate verifica punand un obiect lucios langa nas sau gura care se abureste in prezenta jetului expirator). Dupa verificarea respiratiei ne putem confrunta cu mai multe situatii:

- prezenta respiratiei fiziologice (normala)
- absenta respiratiei, fiind foarte probabila oprirea acesteia
- prezenta unei respiratii ingreunare, victima prezentand miscari toracice specifice, asociate cu absenta jetului respirator la nivelul nasului sau al gurii (obstructia cailor respiratorii superioare); in acest caz de modifica usor pozitia capului, apasand uc o mana fruntea si cealalta ridicand usor gatul, dupa care se scoate pana de sub gat, orientand barbia in sus pentru ca limba sa nu mai obtureze orificiul superior al laringelui. Absenta modificarii respiratie prin aceasta manevra ne orienteaza spre existenta unei obstructii la nivelul cailor respiratorii superioare;
- prezenta miscarilor toracice sau abdominale si a jetuluii expirator dar asociate cu o frecventa si/sau o aplitudine respiratori anormala.

Cauze care pot obstura caile respiratorii superioare sunt:

a) mecanice:
- caderea limbii in faringe in cazul unui victime inconstiente, comatoase sau pralizate, datorita hipotoniei (scaderea tonusului muscular)
- patrunderea in faringe sau laringe ai unor corpi sau lichide aspirate (dinti, sange, lichid gastric varsat si aspirat)
- traumatimele directe ale cailor respiratorii superioare;

b)functionale:
- locale: edemul si spasmul glotic (datorate probabil unei spasmofilii grave)
- centrale: deprimarea sau oprirea activitatii centrilor respiratori bulbo-pontini (in cazul traumatismelor cranio-cerebrale, intoxicatii cu gaz etc)

Verificarea pulsului se face la nivelul arterei carotide cu pulpa a doua sau trei degete (degetele II-IV), inferolateral de cartilajul tiroid (marul lui Adam) sau in partea anterioara a mijlocului muschiului sternocleidomastoidian. Este de asemenea recomandat ca pulsul sa nu se ia de la nivelul arterei radiale pentru ca in anumite cazuri de hipotensiune arteriala rezultatul poate fi fals negativ.

Resuscitarea cardio-respiratorie presupune anumite masuri elementare de reanimare a functilor vitale: formula mnemotehnica dupa care trebuie sa ne ghidam este ABCDEFGHI.

Primele 3 majusule se refera la resuscitarea cardio-respiratorie imediata care poate fi efectuata de persoane care nu au o pregatire medicala iar urmatoarele se refera la intervenii de spcialitate, realizate la locul accidentului, in ambulante sau in unitati de profil.

Airway – asigurarea liberatiii cailor aeriene superioare (am discutat mai sus acest aspect)
Breath – respiratie artificiala;
Circulation – circulatie;

Drugs and fluids, i.v lifeline – administrarea de substante medicamentoase, reechilibrarea hidroelectrica, stabilirea unor linii de abod venoase pentru terapie;
Electrocardiogram – inregistrarea activitatii electrice a inimii (ECG) pentru a evidentia eventualele modificari patologice ale acesteia
Fibrilation treatment – realizarea defibrilarii la stopurile cardiace;
Gauging – evaluarea eficientei masurilor aplicate si inceperea tratamentului etiologic al stopului cardiorespirator (10-15 minute de la inceprea resuscitarii
Hipotermia, human mentation – prevenirea sau tratarea hipotermiei si realizarea resuscitarii cerebrale;
Intensive care – aplicarea de ingrijiri speciale de consolidare si recuperare

Pentru o retinere mai usoara a timpilor necesari resuscitarii cardio-respiratorii s-a propus urmatoarea formula mnemotehnica: HELP ME, adica:

Hiperextensia capului
Eliberarea cailor respiratorii
Luxatia mandibulei (de fapt e subluxatia mandibulei, dar nu mai suna la fel de bine)
Pensarea nasului
Masaj cardiac
Extern

(ce sa ii faci, nu poate arata tot timpul bine – ME – masaj cardiac extern)

Masajul cardiac extern – modul de executie

Cel care acorda primul ajutor isi aseaza mainie una peste alta, deasupra treimii inferioare a sternului victimei si apasa la acest nivel astfel incat sa realizeze o deplasare pe verticala a sternului victimei de 3-5 cm (la adult); pentur ca aceasta manevra sa fie eficienta persoana care executa masajul cardiac extern executa apasarea avand membrele superioare orientate perpendicular p sternul victimei si coatele in extensie, se realizeaza 15 astfel de compresii urmate de 2 alte insuflatii; ritmul de apasare este de 60/ minut iar ritmul insuflatiilor va fi de aproximativ 10 / minut. In cazul in care 2 persoane efectueaza resuscitarea cel care face masajul cardiac extern numara proportia intre insuflatii si compresiunile cardiace este bine sa fie 1:15 sau in cazul unui singur salvator 2:30.

Aceasta manevra de resuscitare cardio-respiratorie se continua pana cand victima isi reia respiratia si activitatea cardiaca spontana; in care nu se observa acest lucru se continua cu manevrele inca 30-45 de minute, exceptie fac cazurile in care victima a fost expusa la temperaturi scazute (inec in apa rece, avalanse), situatii in care manevrele de resuscitare pot avea succes dupa o perioada indelungata. Aceste manvreme sunt destul de dificil de realizat tehnic de o singura persoana, astfel incat este recomandat ca macar 2 persoane sa executa resuscitarea in cazul in care exista persoane calficate.

Popularity: 38% [?]

Despre astenia de primavara

Sunt sigur ca foarte multe persoane sufera de aceasta asa zisa afectiune, mai ales in zona temperata. Aceasta oboseala care vine deodata cu primavara e de fapt trecerea de la un anotimp mai greu ca iarna la un anotimp mai bland ca primavara.

Simptomele asteniei de primavara sunt cele de oboseala, iritare, melancolie si poate depresii in cazurile mai grave. Toate acestea vin datorita schimbarii climatice pe care organismul nostru o transpune ceva mai greu, fiind obisnuit sa “hiberneze” iarna acum este nevoit sa revina la un ritm mai alarmant de lucru iar energia nu este deloc aceeasi. Binenteles, nu toate persoanele sufera de asa ceva, dar pentru cele care au avut probleme cu trecerea de la primavara la vara, avem cateva recomandari.

In primul rand incepeti sa consumati fructe si legume ceva mai mult ca de obicei pentru ca va completa necesarul caloric zilnic si implicit pentru a nu va simti obositi tot timpul. O alta recomandare este sa va apucati usor usor de sport. Nu trebuie sa trageti tare, ajunge si o simpla plimbare prin oras, in jur de ora daca puteti pentru a va adapta in primul rand organismul cu schimbarile climatice care au loc in acest anotimp dar si pentru a il fortifica totodata.

E de asemenea recomandat sa incepeti putin si cu antrenamentele fizice care va vor ajuta sa treceti mult mai usor peste aceasta perioada. Putina alergare sau orice exercitiu fizic executat de cateva ori pe zi pentru fiecare muschi al corpului poate face minuni cu organismul dumneavoastra in aceasta perioada.

Totusi daca starea dumneavoastra nu se imbunatateste incercati sa consultati si medicul pentru o opinie paralela.

Popularity: 11% [?]

Kinesiologia si Boala

Implicarea kinetologiei în toate aspectele activităţilor fizice umane des¬crise mai sus se realizează alături sau independent de alte ştiinţe, discipline sau profesii.

Dintre ştiinţele care studiază şi ele mişcarea, kinetologia se detaşează definitoriu prin elementul esenţial propriu al kinetologiei, boala, element care face din kinetologie în primul rând o specialitate medicală.

Kinetologia abordează boala în întreitul aspect de asistenţă a ei:
1. în perspectiva (probabilitatea) bolii, adică ca asistenţă profilactică de gradele 1 şi 2 (kinetoprofilaxia);
2. în desfăşurarea bolii, adică ca asistenţă terapeutică (kinetoterapia);
3. în evoluţia cronică şi sechelară a bolilor şi traumatismelor adică ca asistenţă de recuperare medicală (kineto de recuperare).

Ca denumire generică în acţiunea de asistenţă medicală se utilizează termenul de „kinetoterapie” pentru toate cele 3 tipuri de „medicini”: medicina profilactică, medicina terapeutică şi medicina recuperatorie (termeni agreaţi de OMS – Organizaţia Mondială a Sănătăţii).

Boala, ca element esenţial pentru activitatea kinetoterapeutului, deschide multiple capitole în toate cele 3 componente ale kinetologiei (ca ştiinţă, ca disciplină, ca profesie).

Kinetoterapeutul trebuie să abordeze studiul bolii sub aproape toate aspectele ei:
- factorii de risc, factorii declanşatori şi cei agravanţi;
- mecanismele fiziopatologice care stau la baza semnelor bolii;
- tabloul clinic;
- modalităţile de evoluţie (complicaţii, sechele, căile de vindecare-ame-liorare);
- principiile terapeutice;
- modalităţile de acţiune ale kinetoterapiei asupra bolii (indicaţii, contraindicaţii, incidente posibile).

In multe stări patologice kinetoterapeutul a devenit o prezenţă obligatorie, dacă nu se vrea să se mimeze tratamentul respectivelor boli. Din păcate, trebuie să recunoaştem că există încă o slabă percepţie a acestui adevăr în cadrul unei părţi a corpului medical de la noi. Şi aceasta într-un moment în care direcţiile preocupării medicinei în viitor solicită tot mai mult prezenţa terapiei prin mişcare. Ar fi suficient să amintim aici doar 2 principale direcţii: recuperarea funcţională şi profilaxia. Recuperarea care, în ultimii ani, este adusă până şi la patul bolnavului cu insuficienţă cardiacă acută, sau cu transplant de cord, iar profilaxia care s-a integrat conceptului de „nou stil de viaţă” ce se bazează pe cei 3 piloni esenţiali: mişcarea, alimentaţia şi lupta antistres (aceasta la rândul ei având în mişcare o componentă importantă).

Relaţia între boală şi kinesiologie a creat unele grupări taxonomice ale acesteia din urmă.

Astfel pe baza criteriului „patologie” vorbim despre:
- kinetoterapia în bolile reumatice;
- kinetoterapia în bolile neurologice;
- kinetoterapia în bolile respiratorii;
- kinetoterapia în bolile cardiovasculare;
- kinetoterapia în bolile psihice;
- kinetoterapia în sechelele posttraumatice;
- etc.

Cu referire la „ obiectivele fiziopatologice ” considerăm:
- kinetoterapia de mobilitate articulară (de flexibilitate);
- kinetoterapia de tonifiere musculară (de forţă);
- kinetoterapia de creşterea anduranţei musculare;
- kinetoterapia de coordonare şi echilibru;
- kinetoterapia de antrenare la efort;
- kinetoterapia de relaxare;
- kinetoterapia posturală;
- etc.

Există şi alte criterii pentru clasificarea kinetoterapiei care nu sunt legate de boală direct, ci mai curând de unele situaţii speciale.

Astfel avem:
- kinetoterapia la vârstnici;
- kinetoterapia în pediatrie;
- kinetoterapia copilului şcolar;
- kinetoterapia la gravide;
- kinetoterapia la climax;
- etc.

Sau o clasificare după locul de muncă şi a amenajărilor kinetice, cum ar fi:
- kinetoterapie la sala kineto;
- kinetoterapie la domiciliul pacientului;
- kinetoterapie la patul bolnavului;
- kinetoterapie în aer liber sau parcuri terapeutice;
- kinetoterapie în bazine, căzi (hidrokinetoterapie);
- etc.

Popularity: 8% [?]

Kinetologia = Activitate Fizica

Această egalitate din subtitlu, cu aspect evident de truism, are însă semnificaţii deosebite pe care merită să le discutăm. Ambele noţiuni poartă în esenţa lor ideea de „mişcare”. Kinetologia însă nu acoperă toată aria noţi¬unii de „activitate fizică” şi nici aceasta, evident, nu se rezumă doar la kinetologie. De aici reiese faptul că noţiunea cea mai generală ca sens este cea de „activitate fizică”.

De fapt, în acest context, rezidă o serie de confuzii şi interpretări greşite (voite sau nevoite) de a amesteca diversele domenii ale cunoaşterii şi practicii umane. Cea mai importantă şi cu urmări nefericite este apropierea, mult prea mult, în domeniul învăţământului şi practicii a educaţiei fizice şi sportului de kinetologie (kinetoterapie). Dacă aceste domenii se întâlnesc pe unele paliere ale noţiunii generale de „activitate fizică”, ele sunt complet separate în ceea ce priveşte obiectivele de bază şi practica de lucru.

Să analizăm pe scurt aceste aspecte. Activitatea fizică, ca noţiune general biologică traducând „mişcarea”, poate fi analizată pe linie fii o ge¬netică în raport cu scopul ei. Există 3 tipuri de activităţi fizice de bază care au evoluat filogenetic în milioane de ani. Acestea sunt:
1. Postura, adică activitatea fizică prin care se menţine poziţia unui corp, raportul acestuia cu mediul şi raportul între componentele (segmentele) corpului. Să exemplificăm, pentru a înţelege, diferenţele între: târâtoare, zbură¬toare, patrupede, bipede etc.
2. Locomoţie este activitatea fizică care schimbă permanent raportul între corp şi mediul înconjurător. Modalităţile sunt multiple, de la locomoţia amoebei, a melcului, până la alergatul ghepardului, zborul păsărilor, înotul peştilor sau mersul, dar şi activităţi fizice ca: săritul, rostogolitul etc.
3. Manipularea este activitatea fizică care permite mobilizarea sau/şi utilizarea obiectelor din mediu, conştient sau nu, ceea ce într-o anumită mă¬sură modifică însăşi configuraţia mediului.
Desigur că prehensiunea ca achiziţie evolutivă „de ultimă oră” a reprezentat dezvoltarea extraordinară a activităţii fizice de manipulare. Să nu se considere însă că manipularea a apărut odată cu prehensiunea. Păsările care îşi fac cuiburi, rozătoarele care îşi fac galerii în pământ, ierbivorele care distrug frunzişul copacilor şi ierburile savanelor etc. sunt tot atâtea activităţi fizice manipulative ale mediului.

Nu este desigur necesar să arătăm că omul se înscrie la nivelul superior al dezvoltării filogenetice pe toate cele 3 tipuri de activităţi fizice. Sub acest raport, zestrea aceasta filogenetică de .activităţi fizice este comună pentru toate ştiinţele şi specialităţile care au tangenţă cu aceste aspecte cum ar fi kinetologia, educaţia fizică şi sportul, antropologia, zoologia, entomologia etc.

Pentru a completa însă procesele filogenetice ale activităţii fizice ar tre¬bui să adăugăm încă unul:
4. Comunicarea, adică activităţile care au ca obiectiv transmiterea de
informaţii între fiinţele vii, indiferent pe ce cale (vorbit, gesturi, scris, sunete etc). Comunicarea nu trebuie considerată ca fiind prezentă doar la om căci, aşa cum se ştie, ea este prezentă la foarte multe specii, unele chiar relativ inferioare.

Activitatea fizică trebuie analizată şi sub aspect ontogenetic pe de o parte sub raport biologic al dezvoltării ei, iar pe de altă parte, în contextul social uman.

Analiza ortogenetică biologică a activităţii fizice este o problemă medicală şi implicit kinesiologică. Ea cuprinde etapele de dezvoltare a celor 4 etape prin care trece copilul de la naştere până la dezvoltarea lui completă:
a) mobilitate
b) stabilitate
c) mobilitate controlată
d) abilitate.

Ceva mai mult, o serie de boli neurologice pot arunca un pacient pe oricare etapă precoce a acestei dezvoltări de la care kinetologia urmează să-l readucă cât mai aproape de starea normală iniţială.

Nu insistăm aici asupra acestor etape de dezvoltare ontogenetică a activităţilor fizice ale omului deoarece ele fac subiectul câtorva abordări amănunţite în această monografie.

Celălalt context ontogenetic al dezvoltării activităţilor fizice, social-umane, se referă la o serie de activităţi fizice tipic umane, cum ar fi:
- activităţile uzuale ale vieţii (ADL-Activities of Daily Living);
- jocuri;
- dansul;
- sportul;
- activităţile de muncă;
- activităţile expresive (pictură, desen, sculptură, modelaj etc);
- transporturi;
- activităţi militare şi de luptă;
- etc.

Această categorie de activităţi fizice pe drept este revendicată de câteva domenii profesionale: Educaţia fizică şi sportul; Igiena muncii; Igiena co¬munală; Recuperarea vocaţională; Expertiza capacităţii de muncă; Kinetologia; Medicina în general; Terapia ocupaţională; Arta dansului; Arta militară etc.

Popularity: 8% [?]

Evaluarea in Kinesiologie

După cum se arăta ceva mai înainte, evaluarea face parte integrantă din kinesiologie. în această monografie există un capitol special consacrat acestei probleme. Aici dorim să punctăm doar câteva aspecte generale. Fără a avea pretenţia că dorim să impunem o definiţie proprie pentru evaluare este corect să considerăm că „evaluarea este modalitatea de apreciere cât mai corectă a unei situaţii atât din punct de vedere calitativ (adică al catalogării ei), cât şi din punct de vedere cantitativ (adică al gradului de mărime-inten-sitate-importanţă etc.) “.

Se poate spune că munca kinetoterapeutului începe cu „evaluarea”, se continuă pe parcursul programului instituit cu „evaluarea” şi se termină cu „evaluarea” în momentul încheierii programului kinetoterapic.

îmi permit să fac o apreciere negativă asupra raportului între problema evaluării şi activitatea practică profesională a kinetoterapeuţilor. Până foarte de curând (deşi nici azi în mod mulţumitor), kinetoterapeuţii au neglijat evaluarea completă, serioasă, pe baza căreia să-şi construiască programul kinetic pentru pacienţi. Această eroare a costat mult poziţia kinetoterapiei în confruntarea din domeniul asistenţei de recuperare medicală cu terapia ocupaţională care a înţeles mai repede importanţa evaluării şi şi-a apropiat-o, a dezvoltat-o şi se bazează pe rezultatele ei pentru orice program de recuperare.

In medicină, evaluarea precizează:
- starea de sănătate sau de boală;
- gradul în care un organ sau o funcţie se abate de la normal, cuan¬tificând prin teste specifice această abatere;
- modul în care evoluează în timp o stare patologică (se menţine? retrocedează? se agravează?);
- modul în care răspunde la un tratament o disfuncţie;
- capacitatea de muncă sau de autoîngrijire;
- capacităţile vocaţionale.

La toate acestea, pentru kinetoterapeut, se adaugă importanţa evaluării pentru întocmirea unui corect program kinetic de lucru, căci evaluarea stabileşte:

- obiectivele programului;
- tehnicile şi metodele ce vor fi utilizate;
- priorităţile de lucru;
- durata programelor;
- eficienţa programului aplicat;
- necesitatea modificărilor în programul kinetic.

Evaluarea – deşi face parte din bazele teoretice ale kinetologiei – merită o monografie separată. Până la apariţia unei astfel de monografii s-a introdus un capitol în această lucrare cu câteva din problemele mai importante ale evaluării.

Popularity: 6% [?]

Kinesiologia ca disciplină

Ca ramură a cunoaşterii, cum se sublinia ceva mai înainte, kinesiologia a devenit o ramură a învăţământului, a devenit disciplină în secolul al XVII-lea.

In acest secol, „gimnastica” a început să fie învăţată în şcoli ca materie de studiu, în limba ţărilor respective.

Aşa cum s-a putut vedea şi în scurtul istoric expus în această monografie, deşi rădăcinile kinetoterapiei se pierd în timp, de mii de ani, cunoştinţele în domeniul gimnasticii se transmiteau direct de la maestru la elev, sau prin cărţile scrise de unii practicanţi.

Secolul al XVII-lea, introducând gimnastica ca disciplină, a realizat un moment de mare cotitură în istoria kinetologiei. Au apărut manuale, programe şcolare, ore speciale de predare etc. iar treptat, paralel, s-au dezvoltat şi problemele legate de pedagogia şi psihologia învăţării acestei discipline.

Tot kinetologiei ca disciplină îi datorăm introducerea „programelor de lucru” organizate spre obiective kinetice bine definite.
Se poate spune cu precizie că dezvoltarea teoretică şi practică a kinetologiei este datorată contextului acesteia, ca disciplină de învăţământ. Şi azi, dezvoltarea kinetologiei ca ştiinţă, ca practică, dar şi sub raport organizatoric este determinată de poziţia ei ca disciplină.

In SUA, de mai mulţi ani pe acelaşi tărâm al kinetologiei ca disciplină au apărut masterate, doctorate, specializări în domenii deosebit de interesante, cum ar fi în fiziologia exerciţiului, în dezvoltarea motorie, în studiul mersului, în probleme de performanţă (sportivă, acrobatică, balet-dans etc.) (vezi mai departe).

Cu toată această dezvoltare impresionantă a kinetologiei ca disciplină ea nu a depăşit bariera universitară generală medicală. Nu a devenit şi disciplină de studiu în facultăţile de medicină de peste tot.

în ultimii câţiva ani, această problemă a devenit subiect de discuţii în multe universităţi americane. Punctul de plecare îmi permit să-l consider nu numai real, dar şi logic.

Aşa cum se ştie, peste 70% din decese (ca să nu vorbim şi de mor¬biditatea cu handicap) se datorează unui grup de „killeri”, de boli „criminale”, cum sunt considerate: bolile de inimă, cancerul, accidentul vascular cerebral, hipertensiunea, bronhopneumopatia obstructivă cronică, diabetul, osteoporoza (prin complicaţiile ei). La toate acestea, se adaugă încă câteva stări patologice cu mare potenţial de degradare patomorfofuncţională: obezitatea, dislipidemia, depresia şi artropatiile.

Discuţia universitară de care aminteam mai sus pleacă de la o realitate şi anume că pentru toate aceste boli există 2 tipuri de tratamente de bază:
1. medicaţia;
2. kinetoterapia;
la care se poate adăuga în unele situaţii
3. chirurgia, dar urmată obligatoriu de kinetoterapie.
Cu toată această realitate recunoscută, studenţii în medicină urmează timp de 1 an de zile cursurile de farmacologie dar nici o oră de kinetoterapie.

Ceva mai mult, este cunoscut faptul că multe efecte ale exerciţiilor te¬rapeutice nu le regăsim la alte tipuri de tratament.

Să amintim câteva:
- creşterea nivelului de fitness;
- scăderea stresului;
- apariţia senzaţiei „de bine” resimţită numai după kinetoterapie;
- ameliorarea cogniţiei;
- oprirea apariţiei şi evoluţiei sindromului de decondiţionare al bătrânului;
- armonizarea creşterii şi dezvoltării copiilor;
- scăderea sindromului algic;
- etc.

Toate acestea, fără să mai amintim de efectele specifice bine cunoscute ale kinetoterapiei asupra forţei şi anduranţei musculare, asupra flexibilităţii articulare, asupra coordonării şi echilibrului, asupra respiraţiei şi toleranţei la efort etc.

Sursa – Terminologia Educatiei Fizice si Sportului

Popularity: 7% [?]

Kinesiologia ca profesie

Această parte a kinetologiei are la bază componenta „practică “, arta prin care un individ practicând o suită de activităţi fizice (exerciţii te¬rapeutice) îşi îmbunătăţeşte starea fizică, îşi ameliorează o serie de suferinţe, îşi reface deficite funcţionale.

Dacă componenta ştiinţifică o putem considera „partea ascunsă” a kine¬siologiei ea existând în bagajele de cunoştinţe obligatorii ale kinetoterapeutului, componenta practică este „partea vizibilă” aplicată de acesta printr-un program de activităţi fizice dirijate în vederea unui scop medical. Prin această componentă, kinetologia devine o profesie exercitată de un specialist, kinetoterapeutul.

Această componentă practică nu mai este şi profesională dacă ea nu are la bază kinetologia ştiinţifică. Fără aceasta ea devine o aglomerare de mişcări, fără sens şi scop, mimări şi empirisme care nu pot fi considerate benefice, medicale, şi ceva mai mult, putând deveni periculoase sau direct nocive.

In ţara noastră, kinetologia ca profesie a parcurs o cale sinuoasă. După un prim început cu circa 35-40 de ani în urmă care se anunţa promiţător (au apărut profesorii de cultură fizică medicală) a urmat o lungă perioadă în care practicarea kinesiologiei a fost făcută de absolvenţi ai unor facultăţi de Educaţie Fizică şi Sport care nu aveau nici un fel de pregătire în domeniu. Lipsiţi de cunoştinţele necesare, „practicarea” kinetologiei în aceste condiţii nu avea nici un fel de suport ştiinţific ea nemaiputându-se numi „profesio¬nistă”, ci un soi de kinesiologie „empirică”.
Din fericire, în ultimii 10 ani, odată cu apariţia facultăţilor de kinetoterapie s-a putut reveni şi la dimensiunea de kinetologie, profesie reală, cu baze ştiinţifice solide.

Prin componenta ei practică, numită generic „kinetoterapie” (termen care va mai fi discutat), kinetologia face parte din marele capitol al medi¬cinii fizice, specialitate terapeutică care se află alături de alte tipuri terapeu¬tice ale medicinei (farmacologice, chirurgicale, homeopatice, psihoterapice etc). După cum se ştie, medicina fizică utilizează în afară de exerciţiul fizic terapeutic (terapia prin mişcare, kinetoterapia) şi alţi factori fizici care realizează: termoterapia, hidroterapia, electroterapia, masoterapia, climatoterapia sau presoterapia.

Ca „profesie”, kinetologia este o profesie liberală ai cărei profesionişti beneficiază de dreptul de cabinet privat în condiţiile legii şi statutului aces¬tor profesionişti.

Din păcate, trebuie să recunoaştem că, în prezent, în ţara noastră, posibilităţile de exercitare a acestei profesii sunt limitate la nivelul doar al sis¬temului de asistenţă medicală (spitale, policlinici, staţiuni balneare, sanatorii), în alte ţări, pregătirea complexă a kinetoterapeuţilor (vezi mai departe) a deschis porţile multor altor instituţii cum ar fi: şcolile obişnuite sau cele spe¬ciale (cu copii handicapaţi, sau de dans, balet, sportive), cluburi sportive, cluburi de agrement particulare, armata, nursing-home-wi, centre de cercetare, servicii de asistenţă la domiciliu etc.

Complexitatea preocupărilor în aceste locuri de muncă pentru care sunt solicitaţi kinetoterapeuţii se datorează faptului că „firul roşu” în pregătirea acestor profesionişti este studiul activităţii fizice umane atât la omul sănă¬tos, cât şi la cel bolnav.

Sursa – Terminologia Educatiei Fizice si Sportului

Popularity: 18% [?]

The Sinuses of the Dura Mater

(Sinus Duræ Matris). Ophthalmic Veins and Emissary Veins

The sinuses of the dura mater are venous channels which drain the blood from the brain; they are devoid of valves, and are situated between the two layers of the dura mater and lined by endothelium continuous with that which lines the veins. They may be divided into two groups:

(1) a postero-superior, at the upper and back part of the skull

(2) an antero-inferior, at the base of the skull.

The postero-superior group comprises the :
Superior Sagittal – Straight.
Inferior Sagittal – Two Transverse.

Occipital

occipital sinuses of the dura mater

Superior sagittal sinus laid open after remova of the skull cap. The chordæ Willisii are clearly seen. The venous lacunæ are also well shown; from two of them probes are passed into the superior sagittal sinus. (Poirier and Charpy.)


The superior sagittal sinus
(sinus sagittalis superior; superior longitudinal sinus) occupies the attached or convex margin of the falx cerebri. Commencing at the foramen cecum, through which it receives a vein from the nasal cavity, it runs from before backward, grooving the inner surface of the frontal, the adjacent margins of the two parietals, and the superior division of the cruciate eminence of the occipital; near the internal occipital protuberance it deviates to one or other side (usually the right), and is continued as the corresponding transverse sinus. It is triangular in section, narrow in front, and gradually increases in size as it passes backward. Its inner surface presents the openings of the superior cerebral veins, which run, for the most part, obliquely forward, and open chiefly at the back part of the sinus, their orifices being concealed by fibrous folds; numerous fibrous bands (chordæ Willisii) extend transversely across the inferior angle of the sinus; and, lastly, small openings communicate with irregularly shaped venous spaces (venous lacunæ) in the dura mater near the sinus. There are usually three lacunæ on either side of the sinus: a small frontal, a large parietal, and an occipital, intermediate in size between the other two. Most of the cerebral veins from the outer surface of the hemisphere open into these lacunæ, and numerous arachnoid granulations (Pacchionian bodies) project into them from below. The superior sagittal sinus receives the superior cerebral veins, veins from the diploë and dura mater, and, near the posterior extremity of the sagittal suture, veins from the pericranium, which pass through the parietal foramina.

The numerous communications exist between this sinus and the veins of the nose, scalp, and diploë.

Dura mater and its processes exposed by removing part of the right half of the skull, and the brain.

Dura mater and its processes exposed by removing part of the right half of the skull, and the brain.

The inferior sagittal sinus (sinus sagittalis inferior; inferior longitudinal sinus) is contained in the posterior half or two-thirds of the free margin of the falx cerebri. It is of a cylindrical form, increases in size as it passes backward, and ends in the straight sinus. It receives several veins from the falx cerebri, and occasionally a few from the medial surfaces of the hemispheres.

The straight sinus (sinus rectus; tentorial sinus) is situated at the line of junction of the falx cerebri with the tentorium cerebelli. It is triangular in section, increases in size as it proceeds backward, and runs downward and backward from the end of the inferior sagittal sinus to the transverse sinus of the opposite side to that into which the superior sagittal sinus is prolonged. Its terminal part communicates by a cross branch with the confluence of the sinuses. Besides the inferior sagittal sinus, it receives the great cerebral vein (great vein of Galen) and the superior cerebellar veins. A few transverse bands cross its interior.

sagital section of the skull

Sagittal section of the skull, showing the sinuses of the dura

tentorium cerebelli

Tentorium cerebelli from above

the sinuses at the base of the skull

The sinuses at the base of the skull

The transverse sinuses (sinus transversus; lateral sinuses) are of large size and begin at the internal occipital protuberance; one, generally the right, being the direct continuation of the superior sagittal sinus, the other of the straight sinus. Each transverse sinus passes lateralward and forward, describing a slight curve with its convexity upward, to the base of the petrous portion of the temporal bone, and lies, in this part of its course, in the attached margin of the tentorium cerebelli; it then leaves the tentorium and curves downward and medialward to reach the jugular foramen, where it ends in the internal jugular vein. In its course it rests upon the squama of the occipital, the mastoid angle of the parietal, the mastoid part of the temporal, and, just before its termination, the jugular process of the occipital; the portion which occupies the groove on the mastoid part of the temporal is sometimes termed the sigmoid sinus. The transverse sinuses are frequently of unequal size, that formed by the superior sagittal sinus being the larger; they increase in size as they proceed from behind forward. On transverse section the horizontal portion exhibits a prismatic, the curved portion a semicylindrical form. They receive the blood from the superior petrosal sinuses at the base of the petrous portion of the temporal bone; they communicate with the veins of the pericranium by means of the mastoid and condyloid emissary veins; and they receive some of the inferior cerebral and inferior cerebellar veins, and some veins from the diploë. The petrosquamous sinus, when present, runs backward along the junction of the squama and petrous portion of the temporal, and opens into the transverse sinus.

The occipital sinus (sinus occipitalis) is the smallest of the cranial sinuses. It is situated in the attached margin of the falx cerebelli, and is generally single, but occasionally there are two. It commences around the margin of the foramen magnum by several small venous channels, one of which joins the terminal part of the transverse sinus; it communicates with the posterior internal vertebral venous plexuses and ends in the confluence of the sinuses.

The Confluence of the Sinuses (confluens sinuum; torcular Herophili) is the term applied to the dilated extremity of the superior sagittal sinus. It is of irregular form, and is lodged on one side (generally the right) of the internal occipital protuberance. From it the transverse sinus of the same side is derived. It receives also the blood from the occipital sinus, and is connected across the middle line with the commencement of the transverse sinus of the opposite side.

The antero-inferior group of sinuses comprises the:
Two Cavernous – Two Superior Petrosal.
Two Intercavernous – Two Inferior Petrosal.

Basilar Plexus

The cavernous sinuses (sinus cavernosus) are so named because they present a reticulated structure, due to their being traversed by numerous interlacing filaments. They are of irregular form, larger behind than in front, and are placed one on either side of the body of the sphenoid bone, extending from the superior orbital fissure to the apex of the petrous portion of the temporal bone. Each opens behind into the petrosal sinuses. On the medial wall of each sinus is the internal carotid artery, accompanied by filaments of the carotid plexus; near the artery is the abducent nerve; on the lateral wall are the oculomotor and trochlear nerves, and the ophthalmic and maxillary divisions of the trigeminal nerve (Fig. 571). These structures are separated from the blood flowing along the sinus by the lining membrane of the sinus. The cavernous sinus receives the superior ophthalmic vein through the superior orbital fissure, some of the cerebral veins, and also the small sphenoparietal sinus, which courses along the under surface of the small wing of the sphenoid. It communicates with the transverse sinus by means of the superior petrosal sinus; with the internal jugular vein through the inferior petrosal sinus and a plexus of veins on the internal carotid artery; with the pterygoid venous plexus through the foramen Vesalii, foramen ovale, and foramen lacerum, and with the angular vein through the ophthalmic vein. The two sinuses also communicate with each other by means of the anterior and posterior intercavernous sinuses.

Oblique section through the cavernous sinus

Oblique section through the cavernous sinus

The ophthalmic veins , two in number, superior and inferior, are devoid of valves.

The Superior Ophthalmic Vein (v. ophthalmica superior) begins at the inner angle of the orbit in a vein named the nasofrontal which communicates anteriorly with the angular vein; it pursues the same course as the ophthalmic artery, and receives tributaries corresponding to the branches of that vessel. Forming a short single trunk, it passes between the two heads of the Rectus lateralis and through the medial part of the superior orbital fissure, and ends in the cavernous sinus.

The Inferior Ophthalmic Vein (v. ophthalmica inferior) begins in a venous net-work at the forepart of the floor and medial wall of the orbit; it receives some veins from the Rectus inferior, Obliquus inferior, lacrimal sac and eyelids, runs backward in the lower part of the orbit and divides into two branches. One of these passes through the inferior orbital fissure and joins the pterygoid venous plexus, while the other enters the cranium through the superior orbital fissure and ends in the cavernous sinus, either by a separate opening, or more frequently in common with the superior ophthalmic vein.

Veins of orbit. (Poirier and Charpy.)

The intercavernous sinuses (sini intercavernosi) are two in number, an anterior and a posterior, and connect the two cavernous sinuses across the middle line. The anterior passes in front of the hypophysis cerebri, the posterior behind it, and they form with the cavernous sinuses a venous circle (circular sinus) around the hypophysis. The anterior one is usually the larger of the two, and one or other is occasionally absent.

The superior petrosal sinus (sinus petrosus superior) small and narrow, connects the cavernous with the transverse sinus. It runs lateralward and backward, from the posterior end of the cavernous sinus, over the trigeminal nerve, and lies in the attached margin of the tentorium cerebelli and in the superior petrosal sulcus of the temporal bone; it joins the transverse sinus where the latter curves downward on the inner surface of the mastoid part of the temporal. It receives some cerebellar and inferior cerebral veins, and veins from the tympanic cavity.

The inferior petrosal sinus (sinus petrosus inferior) is situated in the inferior petrosal sulcus formed by the junction of the petrous part of the temporal with the basilar part of the occipital. It begins in the postero-inferior part of the cavernous sinus, and, passing through the anterior part of the jugular foramen, ends in the superior bulb of the internal jugular vein. The inferior petrosal sinus receives the internal auditory veins and also veins from the medulla oblongata, pons, and under surface of the cerebellum.

The exact relation of the parts to one another in the jugular foramen is as follows: the inferior petrosal sinus lies medially and anteriorly with the meningeal branch of the ascending pharyngeal artery, and is directed obliquely downward and backward; the transverse sinus is situated at the lateral and back part of the foramen with a meningeal branch of the occipital artery, and between the two sinuses are the glossopharyngeal, vagus, and accessory nerves. These three sets of structures are divided from each other by two processes of fibrous tissue. The junction of the inferior petrosal sinus with the internal jugular vein takes place on the lateral aspect of the nerves.

The basilar plexus (plexus basilaris; transverse or basilar sinus) consists of several interlacing venous channels between the layers of the dura mater over the basilar part of the occipital bone, and serves to connect the two inferior petrosal sinuses. It communicates with the anterior vertebral venous plexus.

Emissary Veins (emissaria).—The emissary veins pass through apertures in the cranial wall and establish communication between the sinuses inside the skull and the veins external to it. Some are always present, others only occasionally so. The principal emissary veins are the following:

(1) A mastoid emissary vein, usually present, runs through the mastoid foramen and unites the transverse sinus with the posterior auricular or with the occipital vein.
(2) A parietal emissary vein passes through the parietal foramen and connects the superior sagittal sinus with the veins of the scalp.
(3) A net-work of minute veins (rete canalis hypoglossi) traverses the hypoglossal canal and joins the transverse sinus with the vertebral vein and deep veins of the neck.
(4) An inconstant condyloid emissary vein passes through the condyloid canal and connects the transverse sinus with the deep veins of the neck.
(5) A net-work of veins (rete foraminis ovalis) unites the cavernous sinus with the pterygoid plexus through the foramen ovale.
(6) Two or three small veins run through the foramen lacerum and connect the cavernous sinus with the pterygoid plexus. (7) The emissary vein of the foramen of Vesalius connects the same parts.
(8) An internal carotid plexus of veins traverses the carotid canal and unites the cavernous sinus with the internal jugular vein.
(9) A vein is transmitted through the foramen cecum and connects the superior sagittal sinus with the veins of the nasal cavity.

Popularity: 25% [?]

TEFS – Sistemul de invatamant

­Organizat pe baza Legii 84/1995, revizuită în 1997, care în articolul 15 precizează: “sistemul naţional de învăţământ este constituit din ansamblul unităţilor şi instituţiilor de învăţământ de diferite tipuri, niveluri şi forme de organizare a activităţii de instruire şi educare.”

“ Ansamblul acţiunilor organizate, planificate, conduse şi evaluate în cadrul social instituţionalizat specializat, pe baza unor documente, a unui sistem taxonomic al scopurilor şi obiectivelor, pentru instruirea şi educarea tinerilor”( E.Macovei, 1997).

Popularity: 8% [?]