Laringele este primul segment al căii respiratorii inferioare. El are o dublă funcţie: respiratorie şi de fonaţie, numindu-se şi organ fonator. Se prezintă sub forma unui trunchi de piramidă triunghiulară cu baza în sus. Baza comunică cu faringele printr-un orificiu – orificiul laringian superior – delimitat anterior de epiglotă şi posterior de cartilajele aritenoide. Vârful laringelui se continuă inferior cu traheea.

Laringele este format dintr-un schelet alcătuit din cartilaje legate între ele prin ligamente şi articulaţii.

Laringele prezintă 9 cartilaje, din care 3 sunt neperechi (tiroid, cricoid şi epiglota), iar 6 sunt perechi (aritenoide, corniculate şi cuneiforme). Pe cartilaje se prind muşchii laringelui, care sunt muşchi striaţi.

Cavitatea laringelui are forma unui tub cu o zonă centrală stenozată (îngustată).

Pe pereţii laterali ai laringelui se află două perechi de pliuri cu direcţie antero-posterioară: două superioare – numite pliuri vestibulare – şi două inferioare – corzile vocale – care delimitează orificiul glotic.

Cavitatea laringelui se împarte în trei etaje:
1) etajul supraglotic sau vestibular, situat superior, prezentând un orificiu superior delimitat de epiglotă;
2) etajul glotic, cuprins între plicile ventriculare şi vocale;
3) etajul infraglotic, situat sub corzile vocale.

Laringele este organul fonator, datorită prezenţei corzilor vocale. Sunetele se produc prin apropierea corzilor vocale, care astfel îngustează glota. Cu cât apropierea corzilor vocale este mai accentuată, cu atât sunetele emise sunt mai înalte.

Vibraţia corzilor vocale, la ieşirea aerului din plămâni, este responsabilă de producerea sunetelor.